Lili povestește

 

Foto: Guliver Thinkstock

Imaginea bunicii nu se uită niciodată, nici a tatălui sau a altor fiinţe dragi pe care le-ai pierdut, dar care ţi-au lăsat ceva moştenire pentru tot restul vieţii: trăsăturile fizice, hărnicia, veselia, dragostea pentru familie, bucuria meselor împreună, taina preparării aluaturilor, limpezirea vinului, întâmpinarea sărbătorilor cu bucate pe măsură.
Bunica Țica a avut vremurile ei, s-a bucurat să crească strănepoţi şi a fost extrem de emoţionată „să prindă căderea lui Ceauşescu”. A trăit toată viaţa fără frigider şi a pregătit zilnic tot ce trebuie pus pe masă. Se aşeza cu picioarele întinse sub o măsuţă mică, rotundă, căreia îi zicea iastace şi făcea foi de plăcintă subţiri şi elastice – cum sunt cele pe care le cumpărăm acum – fără grabă, fără stres.
Bunicii au avut şi ei problemele lor, necazurile lor, dar viaţa avea alt curs şi alte valori erau importante.
Nu ştiu dacă erau mai fericiţi, dar nouă, urmaşilor, ne place să credem că da. Îi făceam bunicii o groază de șotii, dar deşi era o persoană
aspră la vorbă, întotdeauna îmi lua apărarea când luam o notă mai proastă sau îi ceream bănuţi pentru bomboane sau un film.
Dacă ar mai trăi, i-aş spune tot ce n-am apucat şi aş ruga-o să-mi arate cum de îi ieşeau toate „cocile” alea gustoase, fiindcă făcea şi paste de casă, ghiozlomele, scovergi, pesmeţi cu brânză, cozonaci şi pâine la cuptorul ars cu beţe de viță.
Dacă o mâncare îmi cădea greu, mămăiţa mă trăgea de aplecate cu oţet, pe mâini, la buric, în tălpi, apoi mă dădea de 3 ori peste cap şi mă trimitea afară la aer. Şi-mi făcea bine, de la presopunctură, de la placebo, cum s-ar interpreta acum, ce contează, dacă trecea fără pastile.
Bunica s-a dus într-o iarnă grea, de Ignat, pe un viscol cumplit.
Rândul ei a fost luat de mama, să fie bunică, să facă plăcinte, pâine, să crească 4 nepoţi, să se bucure de strănepot, pe care să-l aştepte cu drag şi şosete de lână. Mama face cei mai călduroşi botoşei de lână şi cele mai grozave conserve.
O iubim toţi şi ne străduim să-i arătăm la timp recunoştinţă.
Apoi urmez eu. Nepotul meu îmi spune yaya, care în limba greacă înseamnă tot bunica. Şi eu mă străduiesc ca peste nişte ani buni, sper, să poată să spună despre mine că făceam cel mai bine din lume ceva, orice. Pentru că aşa e în firea lucrurilor, să fim cei mai buni pentru cineva, să rămânem nemuritori prin ceva, celor pentru care contăm cu adevărat.
Vă doresc tuturor hărnicie, bunătate, înţelepciune şi multă, infinită dragoste, fiindcă se poate, deoarece niciodată nu e prea târziu.
Cu mult drag, Lili



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *