Un Răzvan Exarhu spiritual și pe alocuri sarcastic

Îl cunoaștem de la radio, l-am urmărit de curând și în postura de jurat la MasterChef; la începutul verii și-a lansat prima carte, unde întâlnim un Răzvan Exarhu spiritual și pe alocuri sarcastic, care însă nu se teme nici de roz și nici de cuvântul „fericire”. Am citit cartea pe nerăsuflate și l-am întrebat despre viață

Răzvan, spui că descoperirea gusturilor bune este o rețetă a fericirii, că ceea ce mănânci îți influențează spiritul, că mâncarea este o endorfină și ne ajută să gustăm mai bine tot ceea ce ne înconjoară. Sunt mulți români care cred cu tărie în atare virtuți ale mâncării?
În principiu, toți zâmbim după ce mâncăm ceva bun. Dar nu știu dacă o găleată cu mâncare e rețeta fericirii. Cred că mâncarea foarte bună, ca și muzica și alte arte, ne ajută să ajungem la un alt nivel de percepție, să vedem altfel realitatea. E o mică revelație, un moment de levitație, o desprindere. Și e ceva care persistă în memorie, ca prima dragoste și alte concepte similare. Sunt convins că această formă de echilibru, care este mâncarea bună sau o tradiție gastronomică, ne influențează felul în care ne raportăm la lume, în care interacționăm cu ceilalți. E un indicator al fericirii generale. Și nu mă refer la cantitate, ci la calitatea împărtășirii. Mâncarea se împarte cu alții, de aici se naște fericirea despre care vorbesc, mâncarea ne învață să fim mai aproape, mai buni, mai generoși, să respectăm valoarea clipei și a unei lingurițe de ceva delicios, savurată cu ochii închiși.
Zici că efectul MasterChef începe cam așa: „Se apropie ziua în care toți bicicliștii vor avea barbă de patriarh și toate gospodinele vor folosi cuvântul textură în relație cu salata de boeuf de pui”. De ce crezi că este mâncarea atât de populară în România AD 2017?
Cred că popularitatea mâncării e și o consecință a narcisismului promovat de social media. E încă un fel de a vorbi despre cât de frumoși, deștepți, rafinați, sexy suntem. E o modă, cum sunt și șlapii îmblăniți, despre care am vorbit cu mulți ani înainte să apară, apropo. Dar MasterChef are și o componentă educațională foarte puternică, pentru că îi face pe oameni să descopere gusturi și ingrediente noi. Călătoresc mai mult, îndrăznesc să iasă dintre ciorbițe și poate așa vom ajunge într-o bună zi să mâncăm și mâncare românească bună în România. În continuare, cred că poți mânca orice altceva, libanez, italian, arăbesc mai bine la noi, decât mâncarea românească. Pare că suntem complexați de originile și istoria noastră și formula magică e ceva venit de la străini. Somonul e frate cu românul acum. Și e păcat. Avem o moștenire gastronomică bogată și încântătoare.
Sincer, te-a surprins ceva cu adevărat în concursul MasterChef?
În primul rând, m-a surprins să simt că nimeni nu venise pentru bani, pentru premiu. Nu am simțit asta la niciun concurent. Și m-a bucurat. Era pasiune și nevoie de provocare, în primul rând. M-au surprins tenacitatea și rezistența lor psihică, capacitatea de reacție sub stres. Am gustat câteva lucruri foarte bune și sunt convins că vom avea ce mânca gustos în următorii ani de la câțiva dintre finaliștii și semifinaliștii acestui sezon. Sunt oameni talentați și care înțeleg importanța educației continue. Cel mai tare, însă, m-a surprins că nu am leșinat și că am putut să vorbesc, după ce am mâncat foarte repede un ardei iute mare, care mi s-a părut inofensiv. Era momentul de degustare la final de probă, am simțit că iau foc, am transpirat instantaneu, dar m-am întors la locul meu cu capul în flăcări și am vorbit, încercând să nu se vadă că 
am nevoie de o mașină de pompieri, de o salvare și de o piscină, în același timp.
Ce părere ai despre autobuze?
Sincer, prefer troleibuzele și tramvaiele. Dar să nu mai spui la nimeni, te rog!
Mai mergi prin piață? Îți mai place Oborul sau ai devenit adeptul grădinii private de 
zarzavat?
Merg prin piață, dar Oborul a devenit o kestie mult prea simandicoasă și cam pe 
bullshit. Prefer piața Matache. Altfel, piețele românești sunt în continuare o colecție de clișee. Roșii, cartofi, ceapă, castraveți și verdețuri. Diversitatea abia acum începe să apară, odată cu micii producători care au simțit că publicul vrea mai mult, vrea să experimenteze, să guste mai multe soiuri de roșii, de salată, de pătrunjel. Și așa mai departe, până la brânză și alte tipuri de produse care țin de o muncă artizanală. Sunt convins că în câțiva ani acești oameni vor schimba foarte mult din felul în care arată piața și viața gastronomică din România. Vom mânca mai bun, mai sănătos și infinit mai interesant decât azi. Să îi susținem, așadar.
Ai fost vegan, ba chiar raw-vegan. Acum simpatizezi cu eschimoșii care se roagă la Dumnezeu să le trimită numai exploratori raw-vegani și se plâng de osteneala vânătorii de somoni, când există atâta omega 3 în semințele de chia. Asta înseamnă să fii flexitarian?
Mânânc ce am chef, în general. Nu evit carnea, o aleg doar când are ceva foarte interesant de oferit. De exemplu, acum sunt în Londra, unde am venit la Taste of London, un eveniment gastronomic foarte relevant și plin de învățăminte. În vecinătate e un shop – cafenea al unui producător de cârnați artizanali. Omul are fermă și vreo 15 varietăți, printre care cârnați cu fructe de mare, umpluți cu varză, cu spanac, minunați. Vin și gust, așa cum gust și mâncarea din piață, încerc gustul legumelor pe care nu le cunosc, mă educ. Cred că măsura, echilibrul sunt cheia. Cred că mai multe legume și fructe, mai multă mișcare și mai puțin zahăr pot fi un început excelent, pentru flexitarieni și nu numai.
Îți plac bananele?
Îmi plac toate chestiile amenințate să dispară, mă tem. Sunt specii cărora le ticăie ceasul apocalipsei. Bananele, albinele, ciocolata. Albine consum foarte rar, tocmai ca să salvez planeta.
Te poți îndrăgosti de cineva care nu vorbește corect românește?
Cred că gramatica e similară moralei, de la un punct încolo. Cel puțin, așa e pentru mine. Dar nu cred că ar trebui să îi demonizăm sau stigmatizăm pe cei care nu știu să vorbește. Sigur că e important contextul. Un politician, orice reprezentant al statului cred că nu ar trebui să facă greșeli gramaticale. Dar asta e statistica și ea ne spune că 45 la sută din populație e formată din analfabeți funcționali. Unii spun că e important sufletul. Iar eu zic că așa e uneori, sufletul, ca și alte organe, nu știe carte.
Cum vezi un meniu de nuntă? Tu ce-ai găti ca să îți exprimi fericirea? Ce ai găti dacă fericirea ta ar depinde de asta?
Cred că mâncarea pe care o facem vorbește la fel de bine despre noi ca hainele sau parfumul. Poate fi arogantă, de prost-gust, elegantă sau convivială și prietenoasă. Am gătit pentru nunta unui cuplu foarte frumos, care mi-a dat mână liberă pentru menu. Doar mi-au atras atenția că printre invitați sunt și câțiva din Maramureș, iar ei sunt obișnuiți cu altfel de mâncare. Nu am făcut mai nimic cunoscut, nici vorbă de sarmale și alte lucruri. Cred că au fost cel puțin 12 feluri diferite, destul de neobișnuite, dar foarte gustoase. Felicitările cele mai intense le-am primit de la maramureșeni, care au zis că nu știu exact ce au mâncat, dar că le-a plăcut la nebunie. Aș găti ceva la limita dintre copilărie, deci o mâncare cu nostalgie, și ceva care se ridică la înălțimea unui moment special și diafan, cum e o nuntă. Fericirea mea e o mâncare rece, de vară, cu vinete, roșii, ceapă, ardei și multă verdeață, cum făcea mama, la Brăila. Plus pepene roșu cu telemea veche de oaie.
Spui în cartea ta că întâlnirea cu un singur om fericit de la sine e necesară și suficientă pentru a mântui restul. Ani de-a rândul la radio tu ai fost o astfel de întâlnire pentru mulți oameni, de toate felurile. Mai ai poftă de radio?
De fapt cred că a fost invers – multe dintre întâlnirile astea mi-au fost necesare ca să continui să cred într-o lume mântuibilă. De altfel, o spune și titlul cărții mele – „Fericirea e un ac de siguranță”; carevasăzică fericirea e în lucrurile mici, în întâlnirile astea care au fost la fel de neașteptate pentru mine cum poate au fost și pentru ceilalți. Dar da, am început să îmi doresc din nou să fac radio și cred că se va întâmpla asta, în curând. 
Și mulțumesc pentru complimentul de la începutul întrebării.
Zici la un moment dat că: „Privind personajele din La dolce vita și petrecăreții de la defunctul hotel Lido, în anii 1960, descoperi aceeași langoare a privirii, aceeași mișcare încetinită a timpului, aceeași nemulțumire fundamentală ascunsă sub ochelarii totemici ai lui Mastroianni. La fel se întâmplă, dincolo de modă și de gesturile obligatorii, cu toți cei de după, cu toți purtătorii neștiuți ai fermenților schimbării.” Tu ai devenit personaj public, formator de opinie chiar când se schimbau vremurile și mentalitățile. Ce tip de om purta atunci schimbarea? Mai există acest tip de om acum, în anul lui Dumnezeu 2017?
Nemulțumirea este fermentul. Există un text pe care l-am numit Cei nemulțumiți pentru totdeauna. E o postură neplă-cută, totuși, să fii bodogăni-tor-șef. Poate conduce rapid la depresie și mizantropie. Dar dacă ești consecvent cu adevărul tău personal și un tip de solidaritate umană, nu prea ai cum să taci. Cei nemulțumiți, curioși, cei care practică bucuria de a trăi între oameni sunt cei care împing lumea înainte și creează uneori premisele schimbării. E ceva care se transmite 
de la o generație la alta și 
se predă chiar și în filmele fantasy. Întunericul și orcii trebuie împiedicați să stăpânească lumea.
Mâncarea sănătoasă e o obsesie a zilelor noastre. Eu personal cred că e sănătos ceea ce te face fericit când ai nevoie de un strop de fericire. Crezi că poți converti la plăcere un obsedat de mâncarea sănătoasă?
Nu mi s-a întâmplat să văd des așa ceva, bucurie la un sectant al vieții sănătoase. 
Toți au lucirea aia mustrătoare în ochi și parcă vor să îți dea tot timpul peste degete. Cred că tot ce e născut din restricție mecanică duce la răcirea lumii și nefericire. Bucuria nu zice: Nu ai voie! Se naște dintr-o alegere care nu reprezintă un conflict cu o altă părere.
Bucuria nu are dreptate și nu face justiție, nu ceartă, nu demonstrează. Se vede doar în ochi, tocmai pentru că altfel e nevăzută. Ca fericirea, ca vârful unui ac de siguranță. Și tot așa, mai departe.
Interviu de Roxana Melnicu



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *