Bobul, o legumă cu străvechi origini mediteraneene

IMG_9554

Origine şi răspândire

Vicia faba, planta din ale cărei păstăi provine bobul, este originară din nordul Africii şi din zona mediteraneeană estică a Europei, teritorii în care se consuma încă din anul 6000 î.H. Pe aceste meleaguri, planta încă se mai cultivă, contribuind şi la prevenirea eroziunii solurilor.
Se disting două tipuri de bob:
sălbatic, ale cărui păstăi lungi de 5-10 cm şi late de 1 cm adăpostesc boabe mici, verzi când sunt crude, ce devin în stare uscată cafenii, asemănătoare celor de fasole;
cultivat în grădini, din ale cărui păstăi lungi de 15-25 cm şi late de 2-3 cm rezultă boabe cu lungimea de 20-25 mm, lăţimea de 15 mm şi grosimea de 5-10 mm.
Locuitorii ţărilor pe al căror teritoriu creşte această plantă sub ambele forme folosesc bobul mare, alb, pentru consumul uman, iar bobul sălbatic sau cultivat pe câmp, îndeosebi ca hrană pentru animale.
În prezent, bobul se cultivă în ţări asiatice precum China, Japonia, India, în sudul şi vestul Europei, respectiv în Italia, Spania, Franţa, Anglia, Olanda şi Belgia, în nordul Africii şi în America Centrală şi Latină. Cândva o cultură destul de răspândită în ţara noastră, bobul se mai plantează sporadic în grădini din Bucovina, Maramureş şi Oltenia.

Bobul în bucătăriile lumii

Boabele mature, ideale pentru a fi uscate, se culeg de la sfârşitul lunii iulie până în septembrie. Boabele verzi, culese primăvara, pot fi păstrate în frigider timp de o săptămână, iar cele uscate se păstrează un an, în recipiente ceramice sau de sticlă.
Boabele crude, culese primăvara, fierb repede, iar cele uscate necesită înmuiere pentru 12 ore şi fierbere la foc mic, pentru 4-5 ore sau în oala sub presiune, timp de 25 de minute. Prin fierbere, bobul îşi măreşte volumul de 2 ori. Bobul fiert este uşor dulceag, făinos.
Boabele verzi, imature, de mici dimensiuni pot fi consumate şi crude în salate. De la bob se consumă chiar şi tecile păstăilor, dar numai când sunt verzi, deoarece prin maturizare devin tari şi se acoperă cu un strat fin de perişori. Păstăile verzi sunt o sursă de fibre, în timp ce boabele sunt o sursă de proteine incomplete.
Frunzele tinere de Vicia faba, apărute la începutul primăverii, se consumă crude în salate sau fierte, asemenea celor de spanac.
Îmbogăţindu-şi experienţa culinară, fiecare popor şi-a creat, în timp, propriile reţete de mâncăruri cu bob.
Prin fierbere, boabele îşi pierd coaja, apoi sunt scurse, prăjite şi condimentate astfel încât devin o gustare săţioasă. Sub această formă sunt agreate în China, Thailanda, Columbia, Peru şi Mexic.
Cultivat în Iran, bobul proaspăt se consumă la mijlocul primăverii, fiert în saramură, apoi stropit cu oţet şi asezonat cu golpar, un condiment specific iranian. Iarna, iranienii fierb bobul uscat, îl sărează şi condimentează cu piper şi, fie simplu, fie combinat cu orez, îl comercializează pe străzi.
Egiptenii fierb bobul uscat la foc mic, pentru câteva ore, apoi îl mărunţesc pentru a-l folosi la prepararea unor chifteluţe asemănătoare celor arabe, din năut, denumite falafel. Tot sub formă fiartă, ei îl întrebuinţează în salate condimentate cu usturoi şi chimen, stropite cu ulei şi zeamă de lămâie din belşug. Consumată de obicei la micul dejun, cu adaos de ceapă, salata poartă denumirea „ful medames“ şi este una dintre mâncărurile tradiţionale egiptene.
Locuitorii Etiopiei prepară din bob o făină pe care o numesc „shiro“ şi o folosesc pentru clătite sărate, condimentate, ce pot înlocui pâinea la prânz sau cină. Bobul se numără printre ingredientele folosite de etiopienii ortodocşi în perioadele de post. În Joia Mare din săptămâna ce precede Paştele, ei mănâncă „gulban“, o fiertură de grâu, bob, mazăre şi năut.
Columbienii folosesc bobul la prepararea supelor de legume.

Tradiţii şi superstiţii legate de bob

În Italia, tradiţia spune că bobul se seamănă pe 2 noiembrie, zi de sărbătoare a tuturor spiritelor, când se prepară „fave dei morti“ (bobul morţilor), prăjiturele în formă de seminţe de bob. Se spune că odinioară, în Sicilia, seceta a făcut ravagii în toate culturile, mai puţin în cea de bob şi astfel bobul a salvat populaţia insulei de foamete. De atunci, italienii au superstiţia că, dacă poartă la ei un bob, acesta le va aduce noroc.
Şi în Portugalia bobul este considerat aducător de noroc. În prăjitura „Bolo Rei“, pregătită de Crăciun, se pune un bob. Cel care mănâncă porţia ce conţine bobul e considerat norocos, dar îi revine îndatorirea de a cumpăra sau găti prăjitura în anul următor.
Mare parte din popoarele europene au moştenit credinţa că a planta un bob în Vinerea Mare aduce noroc.

Precauţiile consumului de bob

Prin conţinutul de vitamine B1, B2, acid folic şi zinc, bobul este un aliment sănătos, dar pentru anumite categorii de consumatori sunt necesare precauţii.
Bobul este bogat în L-dopa, o substanţă chimică neurotransmiţătoare, a cărei lipsă este implicată în apariţia bolii Parkinson. Câteva studii au arătat că prin consumul a 250 g de bob, pacienţii cu boala Parkinson îşi îmbunătăţesc controlul mişcărilor pentru 4 ore. De aceea, un pacient aflat în tratament pentru boala Parkinson trebuie să ceară sfatul medicului cu privire la cantitatea de bob ingerată şi la frecvenţa consumului.
În ţările cu tradiţie în cultivarea bobului, copiii sunt sfătuiţi să nu consume boabe verzi, în stare crudă, deoarece se pot constipa.
O manifestare neplăcută produsă de consumul de bob a fost denumită favism, după denumirea botanică a plantei, Vicia fava. Favismul este o anemie hemolitică severă, datorată unei deficienţe enzimatice. Favismul se manifestă la persoane care au o anomalie genetică, îndeosebi la bărbaţi, prin următoarele simptome: ameţeală, hematurii, vomă şi îngălbenirea pielii. La persoanele sensibile, consumul de boabe crude declanşează mult mai rapid simptomele. Chiar şi inhalarea polenului din florile acestei plante poate induce favismul.

Un articol de Sonia Stanciu publicat în Cărticica nr. 2/2010



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *