Cu muncă și pricepere, la moară ai satisfacții

Până nu demult, în satul românesc, morarul era o aproape o personalitate. Când agricultura era înfloritoare, sătenii se bucurau să-şi umple hambarele cu grâne, să le macine şi să aibă făină de bună calitate pentru pâinea pe care şi-o coceau în vetre. În drumul grâului între câmp şi cuptor, morarul era cel care, cu pricepere, îi ajuta pe săteni să simtă satisfacţia muncii lor de peste an. Am întâlnit un astfel de om în comuna Balaciu din judeţul Ialomiţa. Despre măcinatul grânelor, Sorin Stoica ne-a vorbit cu însufleţire, dar şi cu un mare regret. Dacă acum câţiva ani sătenii căutau moara lui de făină, astăzi numai cele de porumb și uruială mai sunt în funcţiune.
Deşi pasionat de mecanică, de utilaje, pentru a-şi susţine material familia formată din părinţi, soţie și doi copii, a trebuit să se reorienteze profesional, căutând activităţi care să le asigure existenţa.

Domnule Stoica, moara este chiar aici, lângă casa dumneavoastră. Deşi ea nu mai funcţionează, vă rugăm să ne povestiţi cum se măcina grâul.

Prima şi cea mai importantă etapă este curăţarea grâului de praf și impurităţi. Aţi observat, desigur, că bobul de grâu este crăpat pe una dintre părţi. În crăpătura aceea se poate ascunde praf. Boabele de grâu intrau într-o primă zonă de curăţare. Se separau astfel impurităţile mai mari: neghina, paiele, fragmentele de boabe sparte. Apoi trecea prin aşa-zisa zonă de periaj, unde praful cel mai fin era tras de un ventilator puternic. Grâul curăţat de impurităţi era umectat şi transportat cu un elevator în partea de sus a morii, într-un buncăr unde stătea în repaus 6-8 ore. În acest fel, straturile de la suprafaţa bobului se înmuiau spre a fi mai bine curăţate. După ce se odihnea, bobul de grâu intra într-un dublu curăţitor. Era aici o altă fază asemănătoare periajului de la început, principalul utilaj care executa operaţiunea fiind tot un ventilator puternic. Un alt elevator ducea boabele de grâu curăţe la primul măciniş. Valţurile sunt doi cilindri cu axele paralele care se rotesc în sensuri diferite. Dacă observaţi, cilindrii nu sunt perfect plani, au niște mici ridicături, abia sesizabile la pipăit, suprafeţele fiind uşor rugoase. Aici erau două perechi de valţuri, cu distanţe diferite între ele. Bobul trecea printre cilindri, din grâu rezultând măcinișul, care urca la sitele plane. Sunt 12 site aşezate unele sub altele care vibrează, se mişcă simultan circular pe orizontală şi cern măcinişul. Cu ajutorul sitelor se separau cele două tipuri de irimicuri, folosite ca hrană pentru animale, apoi tărîţele şi făina. Prima şi a doua făină erau albe, apoi începeau să se înnegrească, trecând de la făina 000 la 480, la 650 şi aşa mai departe. Moara măcina până la 700 kg grâu pe oră, putând realiza o extracţie de 72-74 % şi restul tărâţe. Dar dacă vroiam să obţin numai făină superioară, trebuia să reduc extracţia la 42-43 %. Dacă bobul de grîu era uscat, o parte din înveliş se măcina împreună cu miezul alb și impurifica făina. Circulaţia între subansamble se făcea pe cale pneumatică.

Ce determină calitatea făinii?

Sunt mai mulţi factori care influențează calitatea făinii: unii ţin de tehnologie, alţii de calitatea bobului de grâu.
Calitatea bobului de grâu este importantă. Dacă nu se folosesc îngrăşăminte, cerealele nu-şi iau toate substanţele minerale din pământ. Bobul de grâu de calitate se cunoaşte după aspect: din boabele mari, sănătoase, scoteam mai multă făină. Noi nu determinam cu exactitate tipul de făină, aceasta făcîndu-se numai de către laboratoarele de specialitate. Dar după culoare şi consistenţă, având o oarecare experienţă, ne putem da seama de calitatea făinei. Întindeam făină pe o coală albă, apoi observam cu lupa. La prima vedere, culoarea făinii indică gradul de extracţie. Şi cantitatea de tărâţă rezultată este un bun indicator: dacă sacul se umple cu tărâţe, făina este bună; la un sac de trei duble, pentru o extracţie de 70%, sacul de tărâţe avea mai mult de 25 kg. Din bătrâni, se ştie că o făină bună, umezită puţin, se adună, iar cea de proastă calitate se răspândeşte. Aparatura pentru un laborator costă enorm, nu ne puteam permite. Procentul de cenuşă care se determină în laborator dă tipul de făină. Dacă procentul este de 0,48%, am obţinut o făină tip 480, dacă la laborator a rezultat cenușă 0,65%, am o făină 650. Iar cenuşa apare din tot ce înseamnă impurităţi în făină, datorate procesului tehnologic sau trecerii unui procent din înveliş în făină.
Apoi mai ţine și de dăunători. Cred că aţi văzut acei gândăcei negri care apar la făina sau la grâul expirate. Ei se ascund şi în boabele de grâu şi mănâncă miezul bobului, partea cu gluten. Chiar dacă bobul pare întreg, este mult mai uşor. Privit atent, bobul avea o găurică, iar grânele din sac erau acoperite cu un praf alb. Dacă un sătean ne aducea un sac cu grâu mai uşor, aveam suspiciuni și ne asumam dreptul de a-i refuza cerealele, având suspiciuni privind calitatea lor. Adică un sac cu grâu sănătos avea cam 45 kg, în timp ce unul cu grâu atacat avea cu 5-6 kg mai puţin.

Dar în ceea ce priveşte factorii care ţin de tehnologie?

La o moară, setul de site este cel mai important ansamblu. Motorul care le acţionează mai mult de 2000 rotaţii/minut. Dacă se defectează ceva, granulele trec dintr-un pasaj în altul al sitei şi strică făina.

De ce nu mai funcţionează moara de făină?

Aici, la noi în sat, populaţia este mult îmbătrânită. Cei tineri fie s-au mutat la oraș, meseriaşii mai buni au plecat la lucru în străinătate, iar în sat au rămas, în mare parte, bătrânii. Chiar dacă mai cultivă grâu, este mai simplu să îl vândă la marile fabrici. Şi apoi, dacă o moară de făină nu este folosită cel puţin zilnic, se formează sfaiogi peste tot. Dacă ai lăsat-o în repaus câteva zile, pentru o curăţare perfectă, care să asigure calitatea făinei, trebuie curăţat fiecare colţişor al morii, ceea ce nu se poate face decât desfăcând-o bucată cu bucată. Moara trebuie să meargă continuu. Mai mult de o zi sau două nu are voie să stea. Au fost ani din ce în ce mai secetoși, păroducția a scăzut.

La moara pentru mălai vin sătenii să macine?

Da, cam o dată la două zile. De exemplu, astăzi utilajul a mers doar 1 oră și jumătate. Merge foarte prost cu măcinatul şi la uruială pentru că lumea nu mai creşte animale.
Dar aceste două utilaje au mult mai puţine subansamble, se curăţă şi se întreţin mai uşor. Să vă explic ca să vedeţi diferenţa: porumbul este dus cu un elevator în sita de curăţare, unde se elimină spărturile şi alte impurităţi. Apoi intră într-un subansamblu care macină. Acolo este un ventilator care trage amidonul, praful, tot ce mai este prin bobul de porumb și-l pune pe sită. Intră între nişte tăvălugi cu dantura mai mare, trei la număr. Primul tăvălug preia boabele și le zdrobeşte, apoi cel de-al doilea îl macină mai fin. După ce trece şi prin al treilea tăvălug, tărâţa iese printr-o parte, iar mălaiul prin altă parte. Tehnologia este mai simplă şi procesul de obţinere, mult mai scurt.

Este costisitor să ai o moară?

În primul rând, o moară bine întreţinută şi curată cere multă muncă şi pricepere. Trebuie să-ţi placă meseria, să fii un bun mecanic, să-i cunoşti funcţionarea şi subansamblele. Apoi, trebuie să respecţi nişte cerinţe pe care le impun organele de control: Poliția Sanitară, Protecția Consumatorului, Direcția Agricolă, pompierii. Utilajele funcţionează la tensiunea de 380 V. Transformatorul consumă chiar dacă moara nu macină, la mersul în gol.
În vremurile bune, nu făceam față la cantitatea de grâu pe care o primeam pentru măcinat. Acum, este păcat pentru că se pierde tradiția. Nu mai sunt nici tineri care să-și dorească să învețe meseria asta. În felul acesta se vor pierde foarte multe meserii bune și de mare ajutor.
Este mare păcat, se pierd nişte tradiţii şi nu se compară o pâine făcută în casă cu cea pe care o cumpărăm.

 

Interviu apărut în Cărticica nr. 2/2009- Totul despre pâine și aluaturi



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *