Meșteșugurile tradiționale sunt bogăția unei națiuni

IMG_0039

La Muzeul Arhitecturii Populare de la Curtișoara, inaugurat în 1975, nu e greu să călătorești în timp. Colinele pe sunt amplasate atât de pitoresc casele vechi, țărănești, pârâul străbătând întinderea muzeului, terenul care reproduce fidel toate formele de relief gorjene, fac din Muzeul de la Curtișoara o nestemată pe harta turistică a județului. Amenajat ca un leagăn al tradițiilor din zonă, îți oferă sentimentul prezenței discrete a țăranului român.
Atrași de expoziția „Pe urmele unor meșteșuguri pierdute“, am vizitat muzeul și inedita expoziție, profitând de prețioasele explicații ale domnului muzeograf Albinel Firescu.

Domnule Albinel Firescu, ce ocupații și meșteșuguri au apus în județul Gorj?

Cioplitul în lemn

IMG_0087Într-o comunitate, oamenii se specializau pe realizarea anumitor obiecte. Plaiul Cloșanilor era o zonă renumită pentru lăzile de zestre. Câtă răbdare, pricepere, migală şi inventivitate trebuia să aibă un meşter ca să cioplească lăzi de zestre cu scule rudimentare! Lăzile de zestre se ornamentau în funcţie de priceperea meşterului. În general, meşterul se străduia să facă ceva diferit pentru că se doreau cât mai originali. Un meşter care se respectă, nu face de două ori acelaşi lucru. Pe lăzile de zestre apăreau preponderent motive ale vieţii, motivul soarelui, spre exemplu, pe unele apar acele zugrăveli cu roşu şi negru, acestea fiind culori apotropaice, care apărau împotriva răului. Aceleași culori apotropaice, roșul și negru apără casa de duhurile rele, alături de șarpele cioplit la intrarea în casă, sub forma unei linii frânte.
O credinţă cu caracter magic proteja familia de evenimente: Nu aveai voie să omori şarpele casei, exista credinţa că ţi se va îmbolnăvi unul dintre membri familie sau un animal. Vă imaginaţi ce însemna pentru o familie al cărei trai depindea de animale să se îmbolnăvească unul dintre cei doi boi cu care arau pământul înaintea semănatului.
La intrarea în pivnițele caselor de deal, meșterii obișnuiau să încrusteze o cruce. La intrarea în pivniţă, se obişnuia să se încrusteze o cruce, simbol sacru asociat cu faptul că vinul se folosea la împărtășanie.

Tot legat de cioplitul în lemn, furcile din zona noastră erau foarte frumos ornamentate, cu diferite motive zoomorfe, antropomorfe. Exista tradiţia ca, la cerea în căsătorie a unei fete, tânărul pretendent să-i ofere în dar o furcă. Acceptarea cadoului însemna un răspuns afirmativ la cererea în căsătorie. De obicei, furcile se făceau din lemn de tei deoarece este un lemn de esenţă moale, mult mai uşor de încrustat. Pe Valea Jaleşului aveau loc cele mai fastuoase clăci, şezătorile fiind un mijloc de comunicare între generaţii. Clăcile erau un motiv de coeziune a comunităţii şi de transmitere a tradiţiilor prin viu grai.

IMG_0002Țesutul

În trecut, fiecare familie își făcea îmbrăcăminte în regim propriu, folosind materiale naturale, spre deosebire de cele folosite astăzi, la care există tendința de a fi folosite materialele sintetice.

Țesutul, fabricarea îmbrăcămintei, implicau dezvoltarea multor altor ocupații colaterale:
creşterea oilor de diferite rase, uneori şi a caprelor, necesita o bună cunoaștere a raselor; pentru ca lâna să fie deopotrivă rezistentă şi nu prea aspră, trebuiau să crească atât oi din rasa ţigaie, cât şi din rasa ţurcană;
torsul lânii şi ţesutul;
Cât timp pregătea mâncarea, gospodina avea puțin timp să dărăcească, să scoată mărăcinii din lână, pe care mai apoi, seara, la clacă sau împreună cu vreo noră, o torceau. Torsul se făcea la apus ori în zilele mohorâte, când nu puteau trebălui prin curte. Femeile speculau timpul, făceau asta la lumina lumânării sau a lămpii, nu aveau nevoie de lumină ca să toarcă deoarece erau foarte îndemânatice.
creşterea viermilor de mătase pentru obţinerea unor fine borangicuri;
recoltarea plantelor folosite drept coloranți naturali: brânduşa de toamnă dădea culoarea albastră, coaja de nucă vopsea natural în maro, scoarţa de măr acru – în roşu, roiba – în galben.
Toate acestea implicau o transmitere a cunoştinţelor din generaţie în generaţie, prin viu grai. Pentru a se numi bună gospodină, o femeie trebuia să stăpânească aceste cunoştinţe.
Aretia Tătărăscu, soția primului ministru Gheorghe Tătărăscu, o păstrătoare de tradiții, înființa în perioada interbelică Liga femeilor gorjene, încurajând competiția între țesătorii prin participarea la diferite concursuri desfășurate în București. Astăzi, țesătoria este şi ea o ocupaţie apusă, doar răzleţ mai există femei care mai ştiu să ţeasă. La Tismana se mai află câteva ateliere de ţesut.

Stupăritul

Dacă dăm crezare spuselor istoricului grec Herodot, nu se putea pătrunde la nord de Dunăre din cauza roiurilor de albine sălbatice. Nu vreau să mă refer la obiectivitatea istoricilor antici, dar cert este că în ţările române exista o tradiţie cu privire la stupărit. Această tradiţie a fost dusă până la excelenţă, până de curând preşedintele Apimondia (Federația Internațională a Asociațiilor Apicultorilor) fiind un român, domnul Viaceslav Harnaj. Acest lucru spune multe despre mierea românească, calităţile ei sunt o consecință a climei şi varietăţii de floră existentă în acestă zonă.
Pornind de la daci şi romani, pe Columna lui Traian apar sculptaţi daci care aruncă în luptă stupii de albine asupra oştenilor romani. Dacă ne gândim la terminologia specifică acestei ocupații, cele mai multe denumiri provin din latină: stup de la latinescul stypus, miere de la mel, urdiniș de la ordinare, locul pe unde albinele ieșeau în ordine.
Există documente care atestă evoluţia acestei ocupaţii. Iată cum se înființa o stupină în perioada medievală: se arunca în toate părţile cu toporul sau cu săgeata, din arc. Cât se cuprindea în arealul respectiv, atât ţinea stupina. De obicei, stupina trebuia să fie ferită de curenţi, de vânt şi de animale care-i puteau dăuna.
Foarte interesantă este evoluția stupilor. Stupii primitivi aveau formă de clopot și erau realizați din împletituri de nuiele sau curpen lipit cu lut amestecat cu balegă. La scosul mierii, se pierdeau familiile de albine, fagurii se storceau.
Mai târziu, apar stupii din buduroaie. Familiile de albine erau amplasate în trunchiuri de copac scobite la mijloc. Retezatul stupilor, adică recoltatul mierii se făcea la Mucenici. Mierea însemna foarte mult pentru o familie, mai ales pentru una cu mulţi copii și, în plus, era un aliment pentru zilele de post. Ceara era folosită pentru iluminat. În ziua de Mucenici, gospodina casei venea în faţa stupilor cu vârtelniţa şi o răsucea spunând: „Cum se învârte vârtelniţa, aşa să se învârtă roiurile de albine şi să nu fugă“. Se pare că era un obicei aducător de belşug în stupină.
În evoluţia stupilor, a urmat stupii din scânduri dispuse cap la cap. În interior existau scândurele pe care sprijineau fagurii albinelor. Toate acestea erau făcute aşa încât să asigure un microclimat propice dezvoltării familiei de albine.

Acestă ocupaţie a dat chiar denumiri de localităţi românești precum Prisaca, Prisăceaua, Stupi, Stupinei, Mierea Birnicii, localitatea gorjeană în care s-a născut tatăl Mariei Tănase. Plaiul Cloşanilor, o zonă renumită pentru albinărit, aparţinea de zona Mehedinţi şi de acolo apare pe stema judeţului Mehedinţi albina ca simbol al unei îndeletniciri de bază.
Ca aliment, mierea este un aliment consistent, dar are și o mulțime de calități terapeutice. În trecut, mierea nu se extrăgea pe calităţi. Anumite leacuri pe bază de miere erau cunoscute: de exemplu, că durerile în gât pot fi tratate cu ajutorul mierii. Erau cunoscute proprietăţile benefice ale înţepăturilor de albine în cazul durerilor reumatice. Încă de la getodaci, se cunoştea proprietatea mierii de a fi prelucrată în hidromel, în mied. Mierea de culoare închisă fermenta cu apă şi era băutura dacilor, alături de tradiţionala lor mâncare, terciul de mei. În funcţie de cantitatea de miere folosită la preparare, tăria miedului era diferită.

De ce ați numit aceste ocupații „apuse“?

Pe ici, pe colo, mai există încă meşteri care mai ştiu să lucreze, deci mai este o speranţă de răsărit. Din păcate, tradiţiile dispar împreună cu cei bătrâni, care păstrează şi un mod de viaţă. Astăzi, modul nostru de viţă este haotic. Ritmul de viață la sate era sănătos, iar oamenii se simțeau un rod al naturii, rezultatele muncii lor depinzând de elementele naturii. Se poate vorbi despre o dezrădăcinare a noastră. Omul este rodul pământului; oamenii se nasc şi cresc într-o zonă în care se cunosc bine între ei. Pe de altă parte, consumă plantele dintr-o anumită zonă, crescute într-un sol ce conține anume minerale și dau alimentelor un gust specific. Plecând spre alte locuri, omul se dezrădăcinează: o dată moral, fiindcă nu mai este înconjurat de cei cunoscuţi lui, lângă care a crescut şi, pe de altă parte, fizic, fiindcă alimentele nu mai au acelaşi gust, aceleaşi minerale. Toate acestea ne dau un ritm de viaţă haotic, incomparabil cu al bătrânilor. Nu rezervele în aur ale unei țări reprezintă bogăția țării, ci tradițiile, ceea ce oamenii știu să lucreze. De aceea e păcat că apun meșteșuguri străvechi.

Redacția mulțumește călduros domnului muzeograf Albinel Firescu pentru interviul acordat în Cărticica nr. 10/2009.
Material realizat de Sonia Stanciu



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *