Mirabela Dauer, îndrăgostită de mâncarea tradițională românească

Foto Elena Tănăsescu
Foto Elena Tănăsescu

Gătitul trebuie să-mi facă plăcere, așa că gătesc, dar nu îmi plac lucrurile migăloase, cum ar fi să fac sărmaluțe, chifteluțe sau să tai zarzavatul pentru salata de boeuf. În schimb, îmi place să ornez această salată, cum îmi place și să aranjez mese, fiindcă am vocația prieteniei.
De obicei, prietenii mei știu care sunt „specialitățile“ mele, așa că îmi spun ce vor să le pregătesc. Ador să fac varză cu tăiței, mâncare ungurească pe care am învățat să o prepar de la mama Sandei Ladoși, pe vremea când mergeam în turnee la Târgu Mureș. De asemenea, îmi place să gătesc ciorbe, preferata mea fiind ciorba de salată! O fac așa de bună, o nebunie! O acresc cu lămâie, îi pun smântână și ou bătut și, de asemenea, îi dau o aromă deosebită adăugându-i un pic de afumătură: kaizer sau șunculiță.
Masa în familie este un moment sfânt. Nu dau vina pe meserie, însă eu nu mi-am putut întemeia o familie. Este, poate, singura nerealizare a vieții mele, singura vinovată de asta fiind eu. Este un of al meu, o cruce pe care o port.
Dar acum sunt într-o perioadă foarte fericită a vieții mele, pentru că sora mea a venit în țară pentru prima oară, și, în 45 de ani de carieră, participă pentru prima dată la o lansare a mea, împreună cu nepoata mea. În plus, vin și copiii nepoatei mele. Noul meu album este intitulat „Pentru inima mea“, un titlu puțin egoist. Are 14 piese noi și un remix la „Mulțumesc, iubită mamă“.
Mămica mea era o mică răsfățată. Era gospodină, dar la noi în casă gătea tăticul și noi de la el am învățat tot ce știm astăzi. Tăticul nostru era cel mai falnic moldovean din lume, cel mai frumos bărbat, brunet cu ochii albaștri și cu mustăcioara neagră, subțire. Tata a fost un prinț și mama o frumusețe! O pereche minunată.
Fiind moldovean, tata făcea o mămăligă și o plachie de pește cum nu făcea nimeni pe lume. Nu pot să fac o mămăliga precum tata. Mămăliga lui era ca un tort și noi, copiii, o mâncam ca pe cea mai bună prăjitură. Mama făcea prăjituri și plăcinte moldovenești, cu toate că era din București, regățeancă.
Mie îmi place să mănânc de toate. Sunt ca doamna Stela Popescu, care este basarabeancă, la fel ca tatăl meu. Eu semăn chiar și la asta cu Stela Popescu, pe care o divinizez. Îmi place tot ceea ce nu îmi face bine: slănina cu ceapă, piftia cu usturoi, salată de boeuf, sarmalele. Nu mănânc murături sau iute, nu suport oțetul.
Am niște prieteni în Seattle, originari din Cluj, care în fiecare an își iau porc și pregătesc toate rețetele tradiționale de Crăciun pe care le-au adus cu ei în suflet, de acasă: cârnați, caltaboși, sângereți, slănină afumată, ciolan afumat, untură, jumări, dar cu gustul de aici. Acum un an am fost la ei și am mâncat de Crăciun slană, unsoare cu ceapă și am zis: Doamne, ce bunătăți!
Am plecat apoi spre Las Vegas, în turneu. La vreo 2 zile, mă sună și îmi spun: „Pachetul e pe drum“. Am primit un pachet imens, care numai carcasă de oțel nu avea.
Alimentele erau învelite în toate foliile posibile și erau așezate cu grijă. Am găsit în cutie două borcane cu untură, jumări, două borcane cu carne în untură, cu slană și ceapă.
Am făcut în Las Vegas al doilea Crăciun. Prietenii mei de acolo, care nu mai mâncaseră de mulți ani așa ceva, erau în delir. Cred că nimic nu ar fi înlocuit mâncarea aceea. Nicio finețe franțuzească sau cel mai scump caviar nu ar fi putut înlocui mâncarea ca acasă la mama! Mâncau așa, pe o masă improvizată, la botul calului. Douăzeci de persoane înfulecau pe rupte și se bucurau pentru o clipă de gustul mâncării ca acasă.
Dintre bucătăriile internaționale, o prefer pe cea grecească.
Îmi place mai ales peștele și mă omor după fructele de mare, pe care ador să le mănânc în tavernele de pe malul mării. În Grecia, mănânc în disperare fructe de mare, ca pe semințe. Dar cum făcea tata peștele, nu îl face nimeni. Nu știu ce punea… Cred că își punea sufletul. Mâncarea bună este aceea în care pui suflet. Dacă vine un prieten la tine și îi dai pâine cu ceapă și cu unsoare, dacă pui suflet este mult, mult mai bună decât orice altceva.
Ca românul nu mănâncă nimeni, niciunde în lume. Eu sunt puțin naționalistă, ador țara asta. După România rămân 10 locuri libere și după aia îmi mai place și mie câte un loc din lumea asta. Cred că gustul, rafinamentul și diversitatea mâncărurilor românești sunt unice.

Interviu realizat de Ivana Iancu, publicat în Cărticica “Mâncăruri ca la mama acasă” nr. 10/2009



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *