Musafirul trebuie respectat, ca să te respecți pe tine

Foto Mihai Nicolae
Foto Mihai Nicolae

Mioara Velicu aduce cu ea, pe scenă, nu numai frumusețea curată a cântecului popular autentic, ci și o bucurie de a trăi și de a respecta fiecare clipă a vieții, cum rar întâlnești. Toată lumea știe cântecele ei frumoase, dar puțini dintre noi îi cunosc talentele de bucătareasă și vocația de gazdă.

Vă place să aveți oaspeți?

Îmi place să am oaspeți oricând. De fiecare dată când trece cineva dintre cunoscuți prin marginea satului meu, se oprește la mine. Am păsări și fac un grătar sau o ciorbă și am întotdeauna un vin bun și o țuica. Îi primesc cu dragoste. Nu îmi place să fiu singură. Mai ales de sărbători. Mi-e frică de singurătate. Totdeauna am pe cineva lângă mine, din familie sau dintre prieteni.
De la părinți am învățat că musafirul trebuie respectat ca să te respecți pe tine. Pe atunci nu îl serveai pe om cu cafea, ci cu o dulceață și un pahar cu apă rece din fântână noastră din curte.
 
Este românul mai ospitalier decât alte popoare?
 
Da, dintotdeauna. Și acasă, aici, dar și în diaspora. Doamne, cât de frumos ne primesc românii din străinătate! Dormim la ei, cântă cu noi în spectacole și ne ospătează cu bucate tradiționale românești cu o bucurie pe care nu o pot descrie. Fiecare ne cheamă la el acasă și ne dau sarmale, borș de pasăre și tot felul de bucate tradiționale românești. Dorul de casă se simte în tot ce fac.
 
Dintre bucătăriile lumii, vă place una anume?
 
Îmi place mâncarea chinezească. Are o diversitate pe care nu am găsit-o la alte bucătării. Asiaticii mănâncă sănătos și au o știință aparte de a găti legumele. 
 
Ce va place să mâncați?

Mănânc orice, dar îmi plac sarmalele moldovenești cu viță, din amestec de carne de porc cu vită sau în foi de ștevie. Ți se topesc în gură… Iarna se fac cu varză, dar cu viță sunt cele mai bune.
Deși se spune că cea mai bună pasăre e porcul, eu prefer carnea de pasăre și de vită.
Îmi aduc aminte că atunci când eram la mama, mâncam orice. Totul era proaspăt. Niciodată nu am mâncat la mama mâncare de pe o zi pe alta – eram opt copii. Aveam vaci cu lapte și mâncam cu mămăliguță. Dacă ne era foame puneam repede pe pâine untură și era tare bună! Am mâncat tot ce era bun și proaspăt și am mâncat când mi-a trebuit. Înainte nu exista asta – nu mănânc că mă îngraș- mâncam, munceam, ne jucam.
 
Tort știți să faceți?
 
Nu pot să mint… Tort nu știu să fac, dar știu să fac plăcinte cu brânzâ, poale–n brâu, chec și cozonac
Secretul checului este să respecți rețeta și ingredientele. Dacă sunt proaspete nu se poate să nu îți reușească. Cred că trebuie bătute bine ouăle și să pui și un pic de praf de copt. Mie nu îmi iese checul de fiecare dată, dar cozonacul îl frămănt până face bășici și iese de minune! Și apoi, cine nu a greșit o rețetă? O dată poate să îți reușească, altă dată poate să nu îți reușească.
 
Știți să faceți dulceață?

Știu. M-a învățat Maria Butaciu care este un talent gastronomic. Pune prunele în zeamă de var, le curăță de coajă, le scoate sâmburele și le pune nucă – e o nebunie ce face femeia asta. Ea îmi face tort și mie. Îi zic: Marie, fă-mi și mie tort bun! Și îmi face… Suntem vecine; ea stă la etajul cinci și eu la etajul trei. Ea știe multe rețete.
Cireșele amare, vișinele, căpșunele, gutuile, prunele, zmeura sunt fructele din care fac compoturi, peltea și dulceață, dar nu singură, ci împreună cu sora mea. Noi le facem natural: la un castron de fructe un castron de zahăr, la fierbem și le punem la borcan. Fructele sunt chiar din grădina de la țară. Am în beci dulceață de vreo 3 ani. 
 
Cum era pe vreme dumneavostră la hora satului?

Era tare frumos. În primul rând, de Crăciun și de Paști ne cumpăra mama haine noi. Veneam la hora satului în costume naționale și toată lumea era îmbrăcată frumos și veselă. Țineam postul, așa că ne bucuram altfel de ziua de Paști. Mâncam întruna ouă și cozonac și ne duceam să ne dăm în scrânciob. Dădeam ouă pentru asta. Oare ce făceau oamenii ăia cu scrânciobul, cu atâtea ouă, că adunau o căruță de ouă vopsite?
Doamne, frumos era și eram toți veseli și sănătoși!

_MG_3641

 
De când dragostea pentru cântec?

Cânt de la 3 ani, dar m-am angajat la vârsta de 18 ani și anul acesta fac 42 de ani de cântec.
Cântecul este totul pentru mine. Eu am moștenit-o pe mama și toți frații mei cântă. Cânt de plăcere, nu neapărat pentru bani. Nu am studii superioare, nu am studii de specialitate. Vin din Galați, din Moldova de Sud. Am adunat cântece de la bătrânii satului, dar acum e foarte greu fiindcă nu prea mai avem ce culege. Poate în Bucovina și Maramureș mai poți găsi ceva, fiindcă pe acolo se mai păstrează tradiția.
 
Unde cântați de sărbători?

De sărbătări cânt oriunde sunt invitată. Nu prea am luat premii, dar publicul este cel care m-a făcut ceea ce sunt.
Gustul publicului se schimbă, publicul se schimbă, dar atâta timp cât cântecele mele sunt cerute, eu sunt mulțumită și pot spune că trăiesc pentru public.
Publicul este cel care triază. Dacă publicul nu te vrea, nu ai ce să-i faci!
Am avut norocul că, până în anii ’90, tradiția și cultura populară românească au fost la loc de cinste. Acum poate nu aș fi făcut nimic cu autenticul. Acum lumea este tentată de tot ceea vine de afară. Și totuși valoarea rezistă. Nu o să-i uite nimeni pe Maria Tănase, Maria Lătărețu, Benone Sinulescu sau pe Ion Dolănescu. 
Ne-au năpădit alte genuri muzicale care nu sunt ale noastre.
Din păcate, totul depinde numai de mass-media.
Dacă muzica populară se scoate de la televiziunea națională și radioul național și nu avem spectacole, aceste minunate cântece se pot pierde.
Mă bucur, însă, că există soliști tineri foarte buni. Uneori mă uit la ei și îmi zic că eu nu eram așa bună ca ei în tinerețe. Problema e că trebuie să îi facem cunoscuți. Orice primar, dacă are un spectacol, preferă o fustiță scurtă pe scenă, nu poale lungi și o ie.
 
Cât mai valorează cei șapte ani de acasă?
 
Îmi place să spun că am șaizeci și șapte de ani de acasă.
Dacă, la ora actuală, părinții i-ar pune pe copii să mai asculte și cântece românești, lucrurile ar sta altfel. Am fi mai patrioți, am avea alte valori. Dar, dacă un copil se uită la o emisiune care se cheamă „În puii mei“, Doamne, ce urât sună!, ce educație îi mai dai? Nu înțeleg nici cum și nici de ce lăsăm urâtul să ne intre în viață și în casă și nu ne găndim la copiii noștri și la sufletul lor.

Interviu realizat de Ivana Iancu, publicat în Cărticica nr. 5/2011



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *