Pâinea noastră cea de toate zilele

În lumea ţăranului de odinioară, pâinea a fost considerată dintotdeauna „alimentul rege“. Denumită regional şi „pită“ (în Transilvania), „pitan“ sau „pane“ (în Moldova şi Muntenia), pâinea se făcea din grâu, dar şi din secară, orz sau porumb.
Credinţele despre grâu sunt răspândite în sânul poporului român. La sat se spunea că grâul este „cea dintâi pâne, mai mare peste toate pânele“. De asemenea, ţăranii credeau că „pe grâul de vară e scrisă faţa lui Domnul Hristos: ochii, nas, gură. Ian seama bine şi vei vedea. De aceea prescurele la biserică numai pe grâu de vară se fac“. Alţii socot că „după cum noi suntem făcuţi din lut, astfel şi trupul Domnului Hristos e făcut din grâu“.
Importanţa simbolică a grâului era atât de mare, încât el era folosit ca leac pentru diferite afecţiuni. De Anul Nou era bine să arunci prin casă spice de grâu, iar seara să le aduni şi să le arunci, apoi, în ziua de Sfântul Ioan. Pe urmă le adunai într-un mănunchi şi te spălai cu ele ca leac pentru dureri. De ziua Sfântului Andrei fetele care doreau să-şi viseze ursitul îşi puneau sub cap, înainte de a adormi, 41 de fire de grâu şi spuneau următorul descântec: „Voi, 41 de fire de grâu!/ Eu voi dormi şi voi hodini,/ Dar eu mă rog/ Lui Dumnezeu/ Să-mi trimeaţă îngerul meu,/ Să-mi arate pe ursitorul meu,/ Cel ce mi-i dat de la Dumnezeu“.
În folclorul nostru, întâlnim multe legende în care grâul este personaj central. O poveste închipuie o plângere pe care grâul şi păpuşoiul au făcut-o la adresa oamenilor în faţa lui Dumnezeu. „S-a dus grâul şi păpuşoiul la Dumnezeu, să se jeluiască ce fac oamenii cu dânşii: „Mă ară, Doamne, şi mă samănă, zice păpuşoiul.“ „Bine fac, creşti“. „Mă prăşesc o dată şi a doua oară.“ „Bine fac, creşti!“ „Şi mă taie şi mă desfac.“ „Bine fac, creşti, sporeşti!“ „Şi mă usucă, mă duc la moară, mă sfarmă şi mă fac făină.“ „Bine fac, creşti, sporeşti!“ „Şi mă pun pe foc, mă fac mămăligă, mă fierb.“ „Bine fac, creşti, sporeşti!“. „Şi mă fac mălai“; „-Și pe mine mă fac pâne, zice grâul, ne pun la dospit, ne frământă şi ne chinuiesc.“ „Bine fac, creşteţi, sporiţi!“. „Şi ne pun în cuptor, ne coc.“ „Bine fac, creşteţi, sporiţi!“. „Şi pe urmă mă scot şi mă pun înapoi în cuptor, zic că încă nu-s coaptă“, zice pânea. „Apoi aceasta rău fac; să nu creşti, să nu sporeşti!“. „Şi pe mine mă taie bucăţele şi mă pun pe cărbuni şi mă frig“, zice mămăliga. „Şi aceasta rău fac; să nu creşti, să nu sporeşti!“.
Ţăranii au imaginat şi o judecată de apoi a plantelor în care grâul îşi aşteaptă la poarta raiului răsplata: „Câte flori sunt pe pământ,/ Toate merg la jurământ,/ Numai spicul grâului/ Şi cu lemnul Domnului/ Şede-n poarta raiului/ Ş-aşteaptă greşala lui“.
În vechime se făcea pâine din făină de grâu, secară, orz sau porumb. Făina de grâu, fiind mai rară de obicei, se combina cu făina de secară. Pâinea din făină de orz era făcută în special în timp de secetă sau de război. Porumbul a pătruns în alimentaţia românilor prin secolul al XVII-lea. În Transilvania se mânca pita de mălai, iar în Oltenia şi Moldova mălaiul dulce sau mălaiul dospit. Pâinea din făină de porumb nu era folosită în alimentaţia rituală. De sărbători, în prim-plan intra făina de grâu.
Pâinea tradiţională conţinea şi alte ingrediente, care variau în funcţie de specificul zonei. În Transilvania, saşii introduceau în pâine cartofi fierţi şi zdrobiţi. Obiceiul a fost preluat, la începutul secolului XX, de locuitorii întregului Podiş al Transilvaniei, extinzându-se şi în sudul Banatului. În Oltenia, Muntenia şi Moldova, în vremurile de sărăcie, ţăranii adăugau compoziţiei iniţiale tărâţe şi făină de porumb.
Nu numai grâul era sfânt pentru poporul român, ci şi pâinea. Prin Moldova, în trecutul îndepărtat, se credea că pâinea este om. Ideea aceasta reiese şi din frumoasa legendă populară pe care o să v-o narez. „Odată o femeie tânără era îngreunată şi s-a dus la secerat, dar era tare cald şi îi era tare greu. „Vântule, vântişorule, zice ea, vină de mă răcoreşte, că-ţi voi da pe fata mea.“ Vântul a venit şi a răcorit-o, iar ea, când a născut, tocmai fată a avut. Fata s-a făcut mare şi vântul a venit la dânsa ca flăcău şi i-a spus care are să vie s-o ia, căci mă-sa i-a făgăduit-o lui, încă din pântece. Fata a întrebat pe mă-sa cine e flăcăul ce a venit şi cui a făgădui-o ea, până nu era încă pe lune. Ea şi-a adus aminte de vânt şi s-au pus amândouă pe plâns. Dar secara, ce a fost secerat-o când era grea, s-a făcut om şi a intrat în casă. „Nu plângeţi, dar ascultaţi-mă pe mine şi eu v-oi învăţa ce să faceţi.“ Le-a spus cum s-o gătească pe fată de nuntă şi să puie pe masă dinaintea ei pâne de secară şi câţiva săminceri (seminţe) de păpuşoi, căci ei le vor scăpa. Când a fost totul gata, a venit şi mirele s-o iaie; mă-sa şi fata au început a plânge şi amândouă a-l ruga să n-o ia. „Nu se poate, zice vântul, tu la ce m-ai chemat şi mi-ai giuruit-o, că eu n-aş fi venit.“ Atunci au început a vorbi pânea şi sămincerii de pe masă: „Pe noi ne-a sămănat, ne-a grapat, ne-a tăiat, ne-a bătut; la moară cu pietre ne-au sfărmat şi-am iertat; iartă şi tu.“ Şi vântul n-a luat-o, le-a iertat“.
Pâinea nu are doar o importanţă alimentară, ci şi una simbolică. Gândirea arhaică vedea în pâine o energie pe care ţăranii căutau să o asimileze în situaţiile în care omul avea de înfruntat un obstacol real sau simbolic.
Cu ocazia sărbătorilor de Crăciun sau de Paşte, la înmormântare sau de ziua morţilor, pâinea sau colacii care erau oferiţi ca jertfă purtau numele de „Maica Precista“, „Arhanghel“ sau „Crăciun“. Orice sărbătoare majoră începea, de fapt, cu „făcutul pâinii“ sau al colacilor.
Pâinea marca, de asemenea, începutul unui lucru. Atunci când se construia o casă, la temelia ei se punea, după caz, pâine sau prescură, un cap de cocoş sau de berbec, un ou de găină, agheasmă, bani, ulei, busuioc, tămâie, un pahar de vin, o lumânare aprinsă, prăjina cu care s-a măsurat planul casei, o hârtie pe care era scris anul construcţiei. Amplasarea lor era şi ea cât se poate de simbolică. În afară de temelie, se mai puneau la toate colţurile construcţiei, pentru că aici se concentrau forţele magice, sau se aşezau în colţul dinspre răsărit. Într-un trecut şi mai îndepărtat, în Grecia şi în Roma antică, strămoşii erau îngropaţi sub pragul casei. Erau socotiţi genii, spirite protectoare ale casei. Aceste sacrificii simbolice, enumerate mai sus, erau ofrande pentru aceşti străbuni protectori ai casei şi gospodăriei. 
După ce se năştea un copil, când îi făceau prima scaldă îi puneau în ea pâine, lapte, miere, un ou, sare, un ban, busuioc, toate având menirea de a-i asigura noului membru al societăţii frumuseţe, bogăţie, noroc în viitor. Ursitoarele, întruchipări româneşti ale destinului, erau întâmpinate într-a treia noapte de la naştere. Ţăranii le aşteptau cu ce aveau ei mai bun pe masă: trei pahare cu vin, trei pâini, miere, ulei, sare, busuioc, bani de aur sau de argint. După ce îşi potoleau foamea, ursitele, ursoaiele, fecioarele sau babele, cum mai erau denumite, îi urseau copilului. Prima, Torcătoarea, torcea firul vieţii. A doua, Depănătoarea, îl depăna, iar ultima, Curmătoarea, îl tăia, stabilind astfel momentul morţii. Credinţa în ursită în trecut era foarte puternică. În folclor a rămas convingerea că „ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus“. Uneori găseşti versuri care exprimă supărarea unuia căruia nu i s-a ursit de bine: „Ursitoare, ursitoare, băgate-aş cu capu-n soare,/ Ursitoare, de te-aş prinde ca pe-un câine te-aş întinde“.
Pâinea era prezentă în viaţa omului nu numai la naştere, ci şi la înmormântare. Prin unele locuri se făcea „colacul de ţărână“ pentru sufletul mortului. O bătrână sau o fetiţă culegeau cu mâna spicele de grâu din care avea să fie făcut colacul. Spicul de grâu era frecat în palme până când boabele se desprindeau, după care erau zdrobite între două pietre sau pisate în piuă. Apoi făina era cernută printr-o sită deasă şi aluatul frământat mai mult timp. În cadrul înmormântării, colacii erau de mai multe feluri: colaci care se făceau timp de 40 de zile pentru sufletele a căror soartă postumă nu a fost încă stabilită, colaci care se făceau până la şapte ani, „uitata“ – colac pentru cei despre care se credea că au ajuns cu bine la comunitatea strămoşilor, colaci pentru sufletele care se întorceau pe pământ cu ocazia sărbătorilor de Crăciun şi de Paşti.
Colacul sau pâinea punctau şi începutul anului agricol. Când se ieşea la arat, prin Bucovina, se punea pe plug o pâine sau pe prima brazdă arată. În Moldova, la „pornitul boilor“ li se punea în coarne pâine sau un colăcel în formă de opt. Prin Dobrogea se rupea un colac sau o pâine pe ogor, la cornul plugului.
Pe pâine se şi jura. Stau mărturie versurile din balada Meşterului Manole, acesta cerându-le meşterilor săi: „Jurământul mare/ Pe pâine,/ Pe sare/ Pe sfintele icoane“.
În trecut exista un adevărat ritual al împărţirii pâinii la masă. Pâinea era tăiată sau ruptă de tatăl familiei. Prima bucăţică trebuia aruncată pentru că era socotită ofrandă pentru sufletele celor morți, în timp ce ultima era „bucăţica norocului“ sau „bucăţica puterii“. Ţăranii credeau că în ea sălăşluieşte o forţă magică, menită să le influenţeze în mod pozitiv viitorul.
Nici prepararea pâinii nu se făcea oricând şi oricum; ci era însoţită de o serie de tabuuri, de interdicţii comportamentale şi de acte speciale. Dintre interdicţii enumerăm câteva: nu se opreşte aluat „de la pânea ce se coace pentru pomenirea celui mort“, femeia care a ucis nu are voie să mai facă pâine, lăuza nu are voie să facă pâine până nu i se face slujba de dezlegare, „nu se împrumută aluat de la o femeie fără copii“, femeia care „găteşte mortul“ nu are voie nici ea să facă pâine.
Femeia care se apuca de făcut pâine ţinea post înainte, se spăla, îşi schimba cămaşa şi broboada. În general, se spunea că cel mai bine este să facă pâinea o femeie bătrână, pentru că aceasta era curată, adică nu mai putea deveni impură în perioada de menstruaţie.
Procesul fabricării pâinii avea şi el forma unui ritual. Mai întâi se cernea făina dimineaţa, „pe nemâncate“, în tăcere. Apoi se adăuga sare. Sarea are şi ea, în mentalitatea noastră tradiţională, puteri magice. Despre ea ţăranii credeau că este „mama lui Dumnezeu“. Era presărată noaptea, pe prag şi la ferestre, tocmai datorită capacităţii sale de a proteja locuinţa şi familia respectivă de acţiunea puterilor malefice. O altă etapă importantă era adăugarea fermentului care făcea să crească coca. Prezenţa sau absenţa fermentului făcea ca o cocă să fie „vie“ sau „moartă“(azima, turta) După adăugarea fermentului, urma frământatul sau „muncitul“ aluatului. Înainte de a fi pus la cuptor aluatul, cuptorul era stropit su apă sfinţită, iar la gura lui se făcea semnul sfintei cruci. Când pâinea era scoasă din cuptor, se credea că e bine să-i laşi ceva cuptorului, ca să nu rămână gol. De aceea se puneau în el lemne sau un blid cu apă ori se stropea cu apă. 
Puternice din punct de vedere simbolic erau şi uneltele esenţiale pentru prepararea pâinii: lopata cu care era introdusă şi scoasă din cuptor pâinea şi covata. Se spunea, de pildă, că „de Paşti, covata şi lopata, când ai mântuit de făcut pasca, să nu le speli, ci numai să le uzi cu apă, căci de speli, bate piatra, iar de nu le uzi, te usuci”. Peste lopată nimeni nu avea voie să calce. În cazul în care o femeie năştea greu, i se dădea să bea apă de pe lopată, ca să nască repede, „cum să aruncă pânea de pe lopată“. Ţăranii credeau că dacă o femeie însărcinată va trece peste lopată sau va sta pe o covată va naşte fată. Dacă trecea cineva peste lopată, când se punea pâinea în cuptor, pâinea nu mai creştea.
Vatra în care se cocea pâinea era şi ea obiectul unor tabuuri. În focul din vatră nu se aruncau icoanele, prescura, cărţile sfinte, pâinea sau firimiturile de pâine („pâinea este faţa lui Hristos“), lumânările, tămâia, mămăliga, grâul (pentru că „grâul este binecuvântat“), părul, unghiile de om (pentru că nu trebuie să arunci norocul pe foc sau pentru că un asemenea gest provoca ulterior dureri de cap sau căderea părului), porumbul pentru semănat, cojile de ceapă şi de usturoi. Laptele nu trebuia să dea în foc, fiindcă vacilor li se vătăma ugerul. Dacă laptele dădea în foc, imediat gospodina arunca pe plită nişte sare. De asemenea nu se aruncau în foc cojile de ouă, pentru că altfel nu mai ouau găinile, nu mai făceau păsările pui sau vacile din gospodărie făceau albeaţă. Se credea că dacă arunci în foc fulgi de pasăre, nu mai ai noroc la păsări sau că faci bube la degete. În relaţia directă dintre om şi focul sacru din vatră, oamenii trebuiau să-l trateze cu respectul cuvenit. În foc nu se scuipa, focul nu se lua în derâdere, pe foc nu se jura.
Dacă focul din vatră scotea anumite sunete, ţăranii credeau că se schimba vremea sau că te vorbeşte cineva de rău. În cazul în care într-o familie se năştea un copil lipsit de putere, acesta era îmbăiat pe vatră, într-o copaie în care se puneau diferite ierburi de leac. Focul revigorant îi reda copilului puterile.
De Anul Nou, fetele care doreau să se căsătorească îşi aflau ursita aruncând pe vatră bobi şi interpretând felul în care sfârâiau sau săreau bobii.
Odată cu transformarea societăţilor tradiţionale în societăţi industrializate, caracterul sacru al alimentaţiei şi al mesei în familie s-a pierdut. Nu ne rămâne decât să ne amintim uneori de puterea sacră a mesei de a ne uni unul cu altul şi cu Dumnezeu, căruia continuăm să îi cerem să ne dea „pâinea noastră cea de toate zilele“.
 
Un articol publicat în Cărticica practică nr. 2/2009
Autor: Ciprian Voicilă, etnolog la Muzeul Țăranului Român 


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *