Paştele în Liturghia şi în viaţa creştinilor romano-catolici

Aşa cum duminica este punctul central al săptămânii, solemnitatea Paştelui este centrul şi inima întregului an liturgic. 
Cele trei zilele dinaintea Paştelui, respectiv Joia, Vinerea şi Sâmbăta Mare, numite şi „triduum pascal” au, pentru creştinul romano-catolic, o importanţă deosebită. Ele nu sunt doar o pregătire pentru sărbătoarea Învierii Domnului, ci fac parte integrantă din celebrarea acestui mister. 
 
Postul mare. Miercurea cenuşii. Calea Sfintei Cruci
Paştele este precedat de timpul de pregătire al Postului Mare, care are o durată de 40 de zile şi începe cu Miercurea cenuşii. În această zi de început a postului, ca semn vizibil al chemării la pocăinţă şi la convertire, se presară pe capul creştinilor cenuşa binecuvântată la Sfânta Liturghie. Punând cenuşa pe capul creştinului, preotul rosteşte aceste cuvinte: „Aminteşte-ţi, omule, că ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce!“ sau „Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!“. Cenuşa provine din ramurile de salcie (măslin, palmier) binecuvântate în sărbătoarea Floriilor a anului precedent.
Postul, pentru creştinii catolici, reprezintă nu atât privarea de mâncare şi băutură, cât, mai ales, un timp special, destinat schimbării vieţii, renunţării la păcat, dobândirii stării de har. Postul trupesc, obligatoriu doar în zilele de Miercurea Cenuşii şi în Vinerea Mare, împreună cu abstinenţa de la mâncărurile cu carne (în toate vinerile) este doar un mijloc şi un ajutor pe calea convetirii. Numai ajungând la starea de har, după o Spovadă bună şi o căinţă sinceră de păcate, credinciosul îl poate „întâlni“ pe Cristos cel Viu în sacramentul Sfântei Împărtăşanii primită la Liturghia de Paşti.
Devoţiunea specifică acestei perioade este Calea Sfintei Cruci. Pentru această rugăciune credincioşii se duc la biserică, către ora vecerniei, mai ales în zilele de miercuri şi vineri. În cele paisprezece opriri, numite „staţiuni“, în faţa a tot atâtea icoane (basoreliefuri sau statui) dispuse simetric pe pereţii laterali ai bisericilor, creştinii meditează momentele decisive din ultimele ore ale vieţii pământeşti a lui Cristos, de la condamnarea la moarte (în curtea lui Pilat) până la aşezarea trupului său în mormânt. Meditarea acestor momente dureroase ale Patimii Răstignitului trezeşte în sufletul celui credincios o mai mare iubire faţă de Dumnezeu, care „nu l-a cruţat pe propriul său Fiu“ pentru păcatele oamenilor şi totodată hotărârea de a nu mai păcătui. 
 
Calculul datei Paştelui
Calcularea datei Paştelui a fost stabilită la Conciliul Ecumenic de la Niceea (325 d. Cr.), convocat de împăratul Constantin cel Mare. S-a hotărât atunci că toţi creştinii vor celebra Paştele în duminica succesivă lunii pline a echinocţiului de primăvară (21 martie). După aceste calcule, Paştele poate cădea între 22 martie şi 25 aprilie.
În realitate, această dată nu este valabilă pentru toţi creştinii. Catolicii şi protestanţii celebrază Paştele împreună, întrucât, în formula (algoritmul) de calcul, ei urmează calendarul gregorian. Ortodocşii sărbătoresc Paştele la o dată diferită, deoarece calculul se face în baza calendarului iulian. Cu toate acestea, periodic, se ajunge la o suprapunere a datelor şi atunci toţi creştinii sărbătoresc Paştele împreună.
Din partea catolică s-au făcut mai multe propuneri de a sărbători Paştele la o dată fixă, stabilită de comun acord cu celelalte biserici creştine. Până acum nu s-a ajuns la o înţelegere în această privinţă
 
Duminica Floriilor
Săptămâna Sfântă, ultima din Postul mare, începe cu Duminica Floriilor. În această zi Biserica retrăieşte intrarea Domnului Nostru Isus Cristos în cetatea sfântă a Ierusalimului, spre împlinirea misterului pascal, adică al morţii, învierii şi preamăririi sale. Această comemorare este simbolizată printr-o procesiune publică, pe străzile localităţilor sau măcar în jurul bisericii, la care credincioşii poartă în mâini ramuri de salcie (măslin, palmier), în cinstea triumfului lui Cristos.
 
Joia Sfântă 
În dimineaţa Joii Sfinte (Joia Mare), episcopul împreună cu toţi preoţii din dieceza/eparhia sa celebrează, în biserică sau catedrală, Sfânta Liturghie a crismei (a sfinţirii uleiurilor). Sunt sfinţite uleiurile pentru catecumeni, pentru cei ce vor primi sacramentul Mirului şi pentru Maslu (ungerea bolnavilor). Această Liturghie semnifică în mod cu totul special unitatea preoţilor cu episcopul lor. Preoţii din toată dieceza reînnoiesc, în cadrul acestei Liturghii, făgăduinţele din ziua hirotonirii lor preoţeşti.
Uleiurile nou sfinţite sunt apoi împărţite bisericilor parohiale; cele vechi sunt arse sau sunt puse în candela de la Preasfântul sacrament. În parohii, credincioşii primesc de la parohii lor explicaţii asupra folosirii uleiurilor sacre şi a eficacităţii lor în viaţa creştină.
În seara Joii Sfinte, în toate bisericile parohiale, se săvârşeşte Sfânta Liturghie a Cinei Domnului. Se celebrează „Cina cea de taină“, când Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, iubindu-i pe ai săi până la sfârşit, şi-a oferit lui Dumnezeu trupul şi sângele său, sub speciile pâinii şi vinului, pentru viaţa lumii. Cristos a făcut acest dar apostolilor şi prin ei succesorilor lor în preoţie, pentru a fi oferite lumii.
Euharistia, Preoţia şi porunca iubirii fraterne, date de Cristos, stau în centrul atenţiei în cadrul sfintei Liturghii a „Cinei Domnului”. În cadrul acestei Liturghii, episcopul în catedrala sa, la fel şi preoţii în bisericile parohiale, săvârşesc ritul „spălării picioarelor“. Precum Isus la Cina cea de taină, episcopul/preotul spală picioarele la 12 bărbaţi (numărul apostolilor), spre a le aminti tuturor importanţa poruncii celei noi, a dragostei.
După momentul „Gloria” al acestei Liturghii clopotele bisericilor vor amuţi, până la proclamarea solemnă a Învierii Domnului din noaptea de Paşti. Pentru a vesti credincioşilor slujbele de la biserică, din acest moment şi până la Înviere, se foloseşte toaca.
La sfârşitul sfântei Liturghii, sfânta Împărtăşanie este mutată într-un altar lateral. Chivotul (taberacolul) se va păstra gol şi despuiat de orice podoabă, la fel ca şi altarul principal al bisericii. Lăcaşurile sfinte rămân deschise întreaga noapte, iar credincioşii, după putinţă, se roagă şi meditează pătimirile lui Cristos.
 
Vinerea Sfântă 
Vinerea Mare este ziua în care Cristos a fost jertfit pe cruce pentru păcatele lumii. După o tradiţie foarte veche, Biserica nu celebrează Liturghia în ziua aceasta. Sfânta Împărtăşanie se distribuie credincioşilor numai în cadrul celebrării Patimii Domnului.
Celebrarea Patimii Domnului, săvârşită cu altarul bisericii despuiat de orice ornament festiv, se compune din trei părţi: liturgia Cuvântului, venerarea Crucii şi distribuirea sfintei Împărtăşanii.
Venerarea solemnă a sfintei Cruci, semnul şi instrumentul mântuirii noastre, se face astfel. Ceremonia începe la ora trei după-amiază, ceasul în care s-a săvârşit sacrificiul Domnului. Crucea, acoperită cu un văl de pânză şi însoţită de doi slujitori cu lumânări aprinse este adusă la altar. Preotul dezveleşte mai întâi partea de sus a Crucii, apoi braţul drept şi, în fine, o dezveleşte în întregime. La fiecare dezvelire adresează celor prezenţi acest îndemn: «Iată lemnul Crucii, de care a atârnat mântuirea lumii!» Poporul credincios răspunde: «Veniţi să ne închinăm!». Apoi preoţii şi credincioşii vin în procesiune şi venerează Crucea printr-o îngenunchere simplă sau prin alt semn adecvat, de exemplu sărutând-o.
În cadrul liturghiei Cuvântului, este citită patima Domnului Isus Cristos după sfântul evanghelist Ioan.
 
Sâmbăta Sfântă 
În această zi, Biserica, stând la mormântul Domnului, meditează pătimirea şi moartea sa. Nu se celebrează sfânta Liturghie; altarul nu are nimic pe el până după vestirea solemnă a Învierii, când se dă loc bucuriei pascale.
Cristos este în mormânt, ca atare Biserica este în tăcere. Ca să fie ilustrat misterul Sâmbetei Sfinte, poate fi propusă credincioşilor spre venerare imaginea lui Cristos răstignit sau pus în mormânt, imaginea lui coborât în iad sau o imagine a sfintei Fecioare Maria Îndurerată. 
 
Noaptea Sfântă 
Conform unei tradiţii foarte vechi, noaptea aceasta este o priveghere în cinstea Domnului (cf. Exod 12,42), astfel încât credincioşii, urmând îndemnul evangheliei, ţinând în mâini candele aprinse, să fie asemenea slujitorilor care îl aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă, pentru ca atunci când va sosi, găsindu-i veghind, să-i aşeze la masă.
Privegherea din această noapte este orânduită astfel. După o scurtă ceremonie a luminii (partea întâi a acestei privegheri), sfânta Biserică meditează lucrurile minunate pe care Domnul Dumnezeu le-a săvârşit pentru poporul său începând cu „creaţia”, încrezătoare în cuvintele şi promisiunile lui (partea a doua sau liturghia cuvântului), până când, apropiindu-se ziua Învierii, împreună cu cei proaspăt renăscuţi prin botez (partea a treia) este invitată să ia parte la masa pe care Domnul a pregătit-o poporului său prin moartea şi învierea sa (partea a patra).
La sfârşitul sfintei Liturghii se merge în procesiune, pe străzile satelor şi oraşelor. Preotul poartă lumânarea pascală, iar credincioşii lumânări aprinse, din focul binecuvântat, simbolul Învierii lui Cristos.
Binecuvântarea focului în afara bisericii, aprinderea lumânării pascale şi a celorlalte lumânări, preconiul pascal (o cântare adresată lui Cristos, lumina lumii), lecturile din Vechiul Testament, proclamarea evangheliei Învierii, înnoirea făgăduinţelor de la Botez, împărtăşirea credincioşilor – stau în centrul atenţiei acestei nopţi sfinte. 
 
Ziua de Paşti 
Liturghia zilei de Paşti se celebrează cu mare solemnitate. În locul actului penitenţial, se face stropirea cu apă binecuvântată în noaptea precedentă, pentru a aminti tuturor celor prezenţi de botezul pe care l-au primit. Lumânarea pascală este pusă lângă amvon sau lângă altar şi rămâne acolo tot timpul pascal, până la Rusalii. Va fi aprinsă la celebrările liturgice mai solemne ale acestui timp: Liturghie, la Laude şi la Vespere.
Începând din ziua de Paşti, în loc de Îngerul Domnului, de trei ori pe zi (dimineaţa, la prânz şi seara), se spune „Bucură-te, Regina cerului“. În timpul pascal, creştinii se salută între ei cu „Cristos a înviat!”. Cel salutat răspunde: „Adevărat că a înviat!“
 
Tradiţia ouălor roşii. Mielul de Paşti
Tradiţia ouălor roşii, prezentă la catolicii ca şi la ortodocşi, este un semn al latinităţii creştinismului nostru. Ţăranii Romei antice obişnuiau să îngroape în pământ un ou vopsit în culoare roşie, simbol al fecundităţii, pentru prosperitatea noii recolte. Tocmai cu acest înţeles al vieţii celei noi a intrat oul (roşu) în tradiţia creştină. Oul roşu (culoarea sângelui vărsat) ne aminteşte de sacrificiul lui Cristos şi de viaţa cea nouă la care ne-a făcut părtaşi prin moartea şi Învierea sa.
De Paşti se mănâncă carne de miel. Obiceiul este arhaic, dar în creştinism el capătă un înţeles nou. Prezentându-l pe Cristos discipolilor, Ioan Botezătorul spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra sa păcatele lumii!”. Acest aliment „ritual“ ne aminteşte şi el de sacrificiul lui Cristos, Mielul fără prihană, sacrificat pentru păcatele oamenilor.
 
Cristos a înviat! Adevărat că a înviat!
Un articol redactat de Daniela Sibaev, cu concursul Pr. Ieronim Iacob, caruia ii multumim
 


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *