Tradiţie şi pionierat în cultivarea fructelor la Ostrov

Așa arată viitoarele fructe de kiwiKiwi, plantă originară din sudul Indiei, cultivată astăzi cu precădere în zone cu climă caldă, precum sudul Italiei, Noua Zeelandă, Chile, Turcia şi Grecia, este renumită pentru fructele ei bogate în vitaminele C, E şi A şi pentru conţinutul în fibre. Făcându-şi loc printre culturile tradiţionale, prin eforturile depuse de oamenii locului, kiwi se simte acum ca acasă pe tărâmurile româneşti. Despre acest copil minune al plantaţiilor din Ostrov, dar şi despre culturile tradiţionale, ne vorbeşte doamna inginer horticol Dragomir , director la Ostrovit S.A, din localitatea constănţeană Ostrov.
 
Cine a avut inițiativa de a planta kiwi în această zonă?
 
Inițiativa a avut-o domnul cercetător Emilian Ionescu, de la Valea Călugărească, în anul 1995. A ales această zonă având în vedere influența Dunării asupra climei din zonă. Aici temperaturile nu sunt foarte scăzute iarna, brumele cad târziu la noi. Prezența Dunării în vecinătatea culturilor a însemnat o umiditate relativă mai mare a aerului. Pentru experiment au fost alese zone care să asigure acele perdele de protecție, așa cum se cere la această plantă, perdele formate din plopi înalţi. S-au adus butași din Grecia. După cinci ani, planta a început să rodească. Alte zone favorabile culturii de kiwi sunt aproape de mare, la Năvodari sau Tuzla, cu condiţia să se planteze acele perdele de protecţie atât de necesare, care adăpostesc planta de rafalele de vânt.
 
Ce condiții speciale necesită o cultură de kiwi?
 
Nu solul este important la kiwi, ci mai ales clima. Tipul de sol nu este determinant pentru kiwi. Solul este suportul. Ca să crești o plantă, evident, trebuie să ai un suport în care planta să-și dezvolte rădăcina. Rădăcina plantei ajunge pănă la o adâncime de 7-8 m. Mai importante decât solul sunt soiul ales, apoi apa, irigația suficientă, portaltoiul pentru soiul respectiv. 
 
Care sunt evenimentele din viaţa unei plante de kiwi pe parcursul unui an?
 
Plantele înfloresc pe la sfârșitul lunii aprilie, începutul lunii mai. Florile sunt asemănătoare celor de cais, dar puțin mai mari și apar în buchete, aidoma celor de cireș. Dacă mergi într-o plantație de kiwi în perioada înfloririi, te îmbată un miros dulceag, ca cel de ananas proaspăt tăiat. Florile se scutură după 6-7 zile. Se formează fructul, care devine vizibil pe la sfârșitul lui mai, începutul lui iunie. Întrucât avem soiuri diferite și fructele s-au copt pe rând, noi le-am recoltat pe măsură ce s-au copt. Niște cifre exacte care să reprezinte producția nu vă pot da. S-au recoltat până la 10-12 tone la hectar, dar și producții mici, de 4-5 tone la hectar. Fiind încă în faza de experiment, nu avem pretenția ca la cele două hectare cultivate să avem producții record, mai ales că este o cultură total ecologică. Nu facem nimic, nicio stropire, niciun insecticid, niciun îngrășământ, numai apă. Evident, fructele obținute sunt mult mai mici decât cele din import, având dimensiuni puţin mai mari decât ale unei prune. Dar sunt ecologice și se păstrează foarte bine. La mine în fructieră s-au păstrat kiwi din luna octombrie până prin ianuarie-februarie. Ce este natural se alterează mult mai greu. Nu și-au schimbat nici gustul, nici culoarea. Au rămas ușor acrișoare. 
 
Ce dăunători apar la o asfel de cultură?
 
Așa cum v-am spus, nu stropim kiwi. Ea pare să aibă un sistem propriu de apărare și nu are dăunători. Are un foliaj mare, care o ajută să se aprovizioneze și cu rouă, pe care o absoarbe. Importantă este irigarea cu microaspersor. Dacă nu este irigată cu microaspersor, planta nu rezistă. Fie se usucă, fie nu îți satisface așteptările: nici nu creşte, nici nu se dezvoltă fructul. Planta se udă zilnic. 
Am avut doi angajați care se ocupau de plantația de kiwi, ei au plecat la lucru în străinătate și acum suntem în căutare de alți oameni, pe care să-i pregătim pentru lucrări speciale. Se ocupă de tăiere chiar inginera de la ferma nr.1, împreună îi tăiem, îi „toaletăm“. Ne și place să facem aceste lucruri și suntem interesate de evoluția plantației.
 
Care sunt operaţiunile de îngrijire care se impun unei plante de kiwi?
 
Lucrările la sol sunt simple. Ca la orice altă cultură, sunt necesare lucrări de aerisire a solului. Cultura este înierbată, noi tăiem periodic iarba dintre rânduri și o lăsăm acolo ca îngrășămănt natural. Așa cum v-am spus, am mers numai pe ecologie: ținând cont că nu se stropește cultura, nu are dăunători, nu are boli, de ce să introducem îngrășăminte? Probabil că în țările exportatoare de astfel de fructe, ei vin cu îngrășăminte la sol, aşa încât fructele au dimensiuni mult mai mari.
Chiar dacă este o liană, kiwi are un butuc, ca și vița-de-vie. Pe perioada iernii, ca să nu înghețe, înfășurăm butucul de jur-împrejur în carton sau folii groase de plastic, iar între butuc și aceste învelișuri, punem un strat de paie. Dar în ultimii doi-trei ani, nu le-am mai protejat. În primul rând, iernile mai blânde ne-au permis acest lucru. Apoi am dorit să urmărim dacă planta, după câțiva ani de creștere în această zonă, se poate adapta și la condițiile meteo specifice țării noastre. 
 
 
Suntem siguri că mulţi dintre cititori se întrebă dacă kiwi poate deveni o plantă de apartament. 
 
Desigur, dacă ne-o dorim ca liană, ca plantă ornamentală pentru 2-3 ani și îi putem oferi toate condițiile de lumină, hrană și umiditate. Dar nu putem avea pretenția să înflorească sau să facă fructe. Să nu uităm că o rădăcină ajunge la 7-8 metri adâncime, iar un ghiveci nu-i poate oferi atâta spațiu pentru dezvoltare. La cinci plante-mamă, avem o plantă-tată și acestea polenizează pentru a se obține fructele. Noi am primit cele două tipuri de butași, fiecare având instrucțiuni proprii. Le recunoaștem după faptul că planta-mamă este mai puternică, mai viguroasă și are vârful de creștere încolăcit ca un fel de arc, de resort. La planta-mamă, florile sunt mai mici, dese și grupate, iar la planta-tată sunt mai viguroase, mai semnificative. Ai impresia că acolo vei avea niște fructe nemaipomenite, dar din contră, este invers. 
Eu am încercat să fac niște marcote acasă, dar am făcut multe artificii, cu boabe de grâu…e mai greu. A trebuit să am multă grijă de ele. Mi-am plantat în curte cățiva butași, deoarece ramurile acestei plante oferă bolte mult mai generoase decât vița-de-vie. 
 
În câte ferme se împart terenurile Ostrovit S.A.?
 
Suntem împărțiți în 13 ferme. Avem 1300 hectare cultivate cu viță-de-vie și 600 hectare cultivate cu pomi fructiferi: cireși, caiși, piersici, pruni și meri. După cum vă imaginaţi, avem activitate permanentă. În zonă cresc, în curțile oamenilor, și smochini. Cum clima permite și o astfel de cultură, pe viitor ne-am putea extinde și crește diversitatea culturilor, mai ales că nu este deloc o plantă pretențioasă.
Pomii fructiferi se stropesc, în general, de două ori: înainte de înflorire și după ce se scutură floarea. Se stropesc cu zeamă bordeleză, un pesticid nu atât de agresiv, aproape ecologic. După ce au căzut petalele florilor, venim cu un nou insecticid. La cireș, bunăoară, facem 3-4 stropiri, dar nu folosim nici cantități mari, nici substanțe care să persiste foarte mult.
În ceea ce priveşte pieţele de desfacere, aproximativ 80% din producție merge la export. Avem contracte cu Rusia, care ne plătește chiar în avans. Cantități mai mici merg în Austria și restul pe piețele noastre. 
 
Încotro se îndreaptă fructele destinate consumului intern?
 
O parte merg în pieţe, o altă parte la conserve. Dar să ştiţi că şi acolo ni se cere calitate. Nu se mai fac conserve așa cum știam noi: din fructe terciuite sau căzute pe jos. Chiar am fost instruiți în acest sens: ni se cer fructe de aceeași calitate atât pentru consumul în stare proaspătă, cât şi pentru conserve. La fabricile de conserve nu sunt admise fructe crăpate sau cu urme de mucegai. Conservele se fac tot în holdingul nostru, iar colegii noștri au dreptul să refuze materia primă trimisă, în cazul în care calitatea este necorespunzătoare. Anul trecut, de exemplu, am avut o producţie de 18 tone de piersici la hectar, dar fructele căzute pe jos le-am băgat sub brazdă, ca îngrășământ, la arat. De aceea, noi trebuie să efectuăm lucrările cu mare grijă și să nu avem rebuturi. 
 
Ce ne puteţi spune despre cultura tradiţională din zonă, viţa-de-vie?
 
Am intrat într-un program de reconversie. În idea de a diminua ariile cultivate cu hibrid și a le extinde pe cele de viță nobilă, Uniunea Europeană a subvenționat lucrările pentru plantarea soiurilor din care se obțin vinuri, în special vinuri albe. Începând cu anul 2007, am defrișat și am plantat câte 300 ha, iar în 2009 urmează să finalizăm programul de reconversie. Culturile sunt acum împărțite în struguri pentru vin alb și struguri pentru vin roșu. Avem o acoperire aproape completă a soiurilor: Fetească albă, Fetească regală, Sauvignon, Chardonay, Muscat Ottonel-pentru vinurile albe și Cabernet, Merlot, Pinot Noir, Pinot Gris, Fetească Neagră-pentru vin roşu sau negru. Am plantat experimental şi Rebo, un strugure negru foarte productiv și care ajută foarte bine la cupaj, la cramă. 
 
Ce drum iau strugurii recoltați la Ostrov?
 
Avem aici două crame: crama Ostrov și crama Limnița, care au fost modernizate prin proiecte SAPARD, modernizarea incluzând și linii de îmbuteliat. Strugurii de masă, care sunt plantați pe aproximativ 560 ha, iau tot calea exportului la ruși. Şi la strugurii de masă am început să schimbăm suprafețele, în loc de Afuzalie, care este un soi tradițional al zonei, creat pentru temperaturi de până la 25º C. În 1983, când am venit aici, era un soi foarte apreciat și se obțineau producții de 20-30 tone la hectar. Verile fiind acum toride și secetoase, acest soi n-a mai corespuns condițiilor climatice, productivitatea scăzând foarte mult. De aceea și aici a fost necesară o reconversie; a trebuit să-l defrișăm și l-am înlocuit cu Victoria, un soi românesc, al nostru, cu ajutorul căruia am ajuns la producții de 26 tone la hectar. Este un soi echilibrat din toate punctele de vedere: cantitativ, calitativ, gustativ. Toamna târziu ne mai întâlnim cu soiul Moldova, un soi care se pretează la păstrare, important fiind să nu pui la păstrare ciorchinii bolnavi. Ca struguri de masă, mai avem și Muscatul de Hamburg, din care iese o dulceață extraordinară. Ariile pe care am plantat sultanină, strugurele acela cu boabe mici și fără sâmburi, s-au redus la 9 ha. În 1990 am plantat 45 ha cu sultanină, în ideea că vom aduce aparatura necesară pentru a face stafide. Dar ca să facem sultanină cu o producție de 5-6, maximum 7 tone la hectar, nu era rentabil. 
 
Aveți terenuri pe care ați făcut lucrări de cercetare?
 
Avem la o fermă terenuri pe care le-am folosit pentru un proiect de cercetare, o cultură cu benzi înierbate și îngrășăminte verzi și foliare. Au ieșit producții bune, cu costuri mici, pentru că nu am mai utilizat și alte tipuri de îngrășăminte. 
 
Munciţi cu pasiune şi devotament. Câţi angajaţi concură la succesele firmei Ostrovit S.A.?
 
Nu este ușor pentru mine să mă trezesc dimineța la 5, să îmi beau în fugă cafeaua și să alerg toată ziua pe teren, iar seara să ajung acasă la ora 8-9. Am avut foarte multe alte oportunităţi: la o primărie, să lucrez într-un birou. Dar ceea ce fac acum, fac cu multă pasiune și îmi aduce o mare satisfacție. 
Avem aproximativ 300 angajați permanenți, iar în sezon ajung la 1500. Vin aici din toate colțurile țării, și din nord, de departe. Îmi pare rău să spun, dar în sezon, nu ne putem baza pe sezonieri din partea locului.
Ca să fii un bun conducător, trebuie să ai subalterni buni, colaboratori buni, care să execute corect ceea ce trebuie făcut. Eu am câțiva șefi de fermă, unii dintre ei chiar tineri, care au inițiativă. Nu trebuie să trec eu să le spun când să stropească livada. Au văzut că s-au scuturat caișii, au și trecut la cea de-a doua stropire. Şeful de fermă trebuie să fie director în ferma respectivă. Dacă nu suntem o echipă, mare lucru nu iese! 
 Un interviu realizat de Sonia Stanciu 


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *